Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Misterele unei case bătrâne

        de Gabriela Gheorghişor

Primul roman al Tatianei Dragomir, Fotograme (Premiul pentru Debut al U.S.R., pe anul 2007), revela o scriitoare iscusită şi scrupuloasă, care avea un acut simţ al observaţiei realist-minimaliste şi al investigaţiei psihologice, o prozatoare cu un ochi „microscopic“, pătrunzând în filigranul gesturilor infime, cu o ureche-magnetofon, în stare să redea, cu naturaleţe, forfota micilor conversaţii cotidiene, dar şi cu o fertilă imaginaţie plastică. De la acea „odisee“ feminină, subtil amprentată joyce-ian, discreta şi talentata autoare, care a păşit la maturitate în spaţiul literaturii (n. 1963), trece acum la povestea unei case vechi, cu ecouri din Absalom, Absalom! (dezvăluite de motto-ul romanului) şi cu aer dickens-ian, Cara Aurita (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010).

Cea de-a doua carte scrisă de Tatiana Dragomir, mai complexă din punctul de vedere al păienjenişului epic, este o naraţiune „arheologic“-detectivistică, în burta căreia creşte, ca-ntr-un cocon protector, o alambicată cronică de familie, cu origini îndepărtate în timp. Aşadar, un roman în roman, însă cele două istorii îşi corespund simbolic, urmând acelaşi traseu ascendent-descendent, de la întemeierea unui cămin la destrămare, de la marile speranţe ale începutului romantic la deziluzie şi prăbuşire. În „ramă“, coagularea şi ruperea unui mariaj, în „larva“ romanescă, dezvoltarea şi zborul fluturelui unui neam de negustori, până la zdrenţuirea aripilor, declin, agonie şi stingere. Cel care leagă, pe parcurs, firele paralele ale povestirilor, este Radu Rusu, naratorul şi „autorul“ romanului-caleidoscopic al Carei Aurita. În vara lui ’89, tânărul economist, proaspăt căsătorit, ajunge împreună cu Flori, „ţinându-se de mânuţe ca Hänsel şi Gretel, inocenţi şi puri“, în locuinţa repartizată destul de repede, graţie insistenţelor sale la administraţia locativă şi ajutorului unui văr de-al mamei, Vladici, care îi facilitase şi obţinerea postului de la întreprinderea de cabluri. Apartamentul se afla într-un bătrân imobil din Piaţa Mică a oraşului, dar euforia acelei zile fericite îmblânzise şocul descoperirii obrazului decrepit al clădirii, poreclită ulterior Cara: „Înghesuită din dreapta şi din stânga între alte construcţii, tot aşa de vechi şi cam în acelaşi stil, cu care alcătuia o faţadă comună, viitoarea noastră casă exhiba o asimetrie ce mi s-a părut atunci delicioasă (dar ce putea să nu fie perfect în ziua aceea?). La parter, în stânga, câteva trepte lipite de zid urcau până la uşa cu geamuri aburite a gogoşeriei. Puţin mai spre dreapta, dar nu la mijloc oricum, sub o arcadă joasă, poarta mare cu două canaturi. Ferestrele de la etaj, deasupra porţii, toate trei acoperite cu ziare vechi, mi-au dat pentru câteva clipe impresia că aici nu locuia nimeni. Nici poarta nu se afla într-o stare prea bună, vopsită la nimereală peste straturi nenumărate de vopsea scorojită, fiecare de altă culoare, şi cu lemnul aproape destrămat de umezeală în partea de jos. Abia când am ajuns în faţa ei m-a cuprins panica“. Dincolo de uşa decupată în poarta mare, însurăţeii se trezesc „împresuraţi de ziduri cu ferestre îngropate în ele, parcă ascunse“, unele acoperite de vegetaţie, iar din mijlocul scuarului le zâmbeşte hâd un „havuz coclit“. Dintr-un culoar întunecat, în trepte ce dădeau într-o terasă cu muşcate agăţătoare, se pomenesc în faţa intrării într-un „paradis“ derizoriu, două camere goale, doar cu o saltea prăpădită, cuib al dragostei nesăţioase. Însă de-a lungul câtorva ani, căsnicia se degradează progresiv, soţii se înstrăinează odată cu intensificarea pasiunii bărbatului pentru descifrarea secretelor casei şi ale locatarilor ei. Curiozitatea iniţială devine o adevărată obsesie, enigma Carei (amintind, în descrierea din incipit, şi de lugubra casă a lui Costache Giurgiuveanu din Enigma Otiliei) îl subjugă definitiv pe Radu, orfanul (mama îi murise, tatăl necunoscut) care, compensatoriu, găseşte în această acţiune recuperatoare scopul/ sensul vieţii sale. „Săpăturile“ asidue, scormonirea nevrotică, studiind la bibliotecă şi cercetând la muzeu istoria fostului burg din nordul ţării, ca şi indiciile livrate de vecini (misterioasa doamnă Carmen, un fel de Roşa Coldfield prin rolul ei incitator, ciudatul Iov, „cheia“ care deschide cufărul poveştilor) îl vor conduce, într-un final, la dezlegarea puzzle-ului: arborele genealogic al Adamilor, cu rădăcini în negura veacului al XVIII-lea şi cu vlăstari contemporani degeneraţi, din speţa „eroilor“ papadat-bengescieni. Per total, o sumedenie de destine sfâşiate, deopotrivă de propriile greşeli şi de foarfecele vremurilor (Ferdinand Adam, negustorul „descălecător“, cu legendarele lui funii, decedat la construcţia edificiului „blestemat“, Ferdinand cel Frumos şi neiertătoarea Ileana, care-şi îngropase un prunc în pivniţa acum zidită a casei, „Contesa“ ori Ortansa, moartă în fântâna transformată apoi în havuz, Ferdinand Epilepticul, şi el sinucigaş, gemenii Albert şi Iulian, procreând cu aceeaşi femeie, Gicu Cocieş, fiul Albertei şi hangiul de la „Aurita“, verii incestuoşi Lucian şi Laura, Antonia, fiica lor, victima unui ofiţer de Securitate etc.).

Însă această recompunere a trecutului, echivalentă cu dezbrăcarea „maleficei“ Cara Aurita de vălurile ei tainice, nu se produce exclusiv documentar, ci şi ficţional. Ea este rodul mai multor „guri“ mărturisitoare, al unor nenumărate oglindiri subiective ale adevărului istoric, ca şi al impulsului mistificator al „povestaşului“ principal: „Chiar eu, scriind, cu gândul la impresia pe care urma să o producă povestirile mele asupra unui eventual cititor, literaturizam de multe ori. Povestind m-am descoperit cabotin precum un actor îmbătrânit în acelaşi rol. Înfăţişam numai nişte adevăruri parţiale, perfectibile. În mod cu totul aleatoriu, eroii unora dintre întâmplări creşteau nejustificat, pe când alţii păleau, imaginile lor ştergându-se asemeni chipurilor de ctitori de pe zidurile bisericilor“. Este aici o fereastră metatextuală privind, probabil, modul de realizare a romanului Tatianei Dragomir, dar şi a operei literare, în genere, în care realitatea inspiratoare se lasă devorată de paraziţii fanteziei, iar golurile memoriei se umplu cu secreţiile imaginaţiei, astfel încât nu se mai poate vorbi de adevăr, ci de „adevărul minciunilor“.

Cara Aurita reprezintă o construcţie romanescă labirintică şi fascinantă, colcăind de viaţă şi de moarte, plină de surprize şi de personaje pitoreşti, cu arhitectură modernă şi unghere arhaice, alternând l’air du temps cu atmosfera crepusculară, detaliul realist cu elementul senzaţional. Sunt puţine pasajele nereuşite, însă cartea suferă de lipsa privirii unui redactor vigilent. Tatiana Dragomir – această Ariadnă care îşi scoate cititorul la liman, ca şi pe hipnotizatul Carei, „cronicarul“ Radu Rusu – ar merita o publicitate mai accentuată şi o atenţie deosebită din partea criticii noastre literare.

© 2007 Revista Ramuri